Disprețuirea rușinii – Radu Ioniță

with Niciun comentariu

Rușinea! Virtute, sau slăbiciune? Încoronare a nobleței, în stare nu doar să înțeleagă greșelile în adevărata lor dimensiune, ci și consecințele și implicațiile acestora în inimile și viețile semenilor; sau manifestare tristă, paralizantă, a slăbiciunii, a nesiguranței amestecată cu lașitate?

Iată o temă care invită la meditație sinceră, la introspecție!

Cine nu s-a rușinat măcar o data în viață?! Dar, întrebarea care se pune nu este dacă, ci când și pentru ce ne rușinăm. Iar răspunsurile sincere la aceste întrebări au darul să limpezească problematica aceasta sensibilă a rușinii.

Copiilor săi, Dumnezeu le reproșează că au devenit un “neam fără rușine” (Țef. 2:1), „obraznci” (2 Tim 3:4), explicând că „cine este nelegiuit nu știe de rușine!” (Țef. 3:5). Și totuși, în desăvârșirea lor, așa cum au ieșit din mâna Creatorului, Adam și Eva erau “goi, şi nu le era rușine.” (Gen 2:23). Cum se pot împăca în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu aspecte atât de contrare ale adevărului Său?

La o privire atentă în istoria sacră, vedem că rușinea este o podoabă a creștinului autentic, o consecință a sensibilității lui față de durerea provocată de greșelile și păcatele sale lui Dumnezeu și, după caz, semenilor săi. „…Ni se cuvine să ni se umple fața de rușine, da, nouă, împăraților noștri, căpeteniilor noastre, și părinților noștri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!” (Daniel 9:8). Deci, rușinea sănătoasă, care surprinzător, face cinste celui ce o are, e o consecință a lucrării tainice a lui Dumnezeu în inima celui greșit, o parte a procesului pocăinței veritabile, și a renașterii lui.

Pe de altă parte, există și o rușine bolnavă, alterată, o rușinare de lucrurile bune sau de valorile adevărate! Istoria stranie a rușinării vajnicului apostol Petru, sub asediul degetului disprețuitor, o vedem repetându-se sub milione de fațete până în zilele noastre. Căderea lui, care în alte circumstanțe ar fi luptat până la moarte să își apere Domnul, ne stă drept învățătură că manipularea prin rușine este o armă de temut a vrăjmașului! Nu întâmplător Domnul Isus Însuși o asimilează trădării! (Marcu 8:38)

Mulțumiri lui Dumnezeu, că această malformare care este rușinea, iscusit indusă de Diavolul în viața creștinului, poate fi învinsă, și putem, prin Cel ce a biruit-o definitiv (Evrei 12:2), să ne recăpătăm demnitatea de fii ai lui Dumnezeu! Vizionare cu folos, și binecuvântată!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.